Mitropolitul Ierotheos Vlachos :

TEOLOGIE ȘI POLITICĂ

comunicare susţinută în cadrul conferinţei 

”SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD” Mare pregătire, nici o așteptare.

ATENA 2016

Simpozionul «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

Teologie și politică

Una dintre cele mai mari harisme ale creștinilor (deopotrivă, clerici, monahi și mireni), care sunt mădulare ale Bisericii, este aceea că alcătuiesc conștiința priveghetoare a Bisericii, în timp ce ofranda cea mai însemnată a Păstorilor Bisericii, după cum scrie fericitul întru pomenire Egumen al Sfintei Mănăstiri a Sfântului Grigorie din Sfântul Munte, Arhimandritul Gheorghe (Kapsanis), este să pună în lucrare această stare de priveghere a conștiinței pliromei Bisericii. Acest lucru are o mare însemnătate, mai cu seamnă astăzi, când poporul lui Dumnezeu lasă în multe privințe ”inertă și nelucrătoare această harismă”. Privegherea conștiinței ortodoxe constituie cea mai însemnată dovadă că membrii Bisericii sunt vii.

În ce ne privește pe noi, clericii de pe orice treaptă preoțească, și teologii mireni, avem o mare vină, atunci când nu cultivăm în turma noastră ”[lucrarea de] priveghere a acestei conștiinței”, ci ne limită la o slujire socială și la o ofrandă culturală, și nu oferim cuvântul ortodox, care este premisa mântuirii. Teologia, așa cum a fost ea] exprimată de organismele vii, adică de Proroci, Apostoli și Părinți, este o mare harismă, și harul teologiei îl mântuiește pe om.

Aceasta a fost o mică introducere, pentru a putea trece la subiectul meu, care este ”Teologia și politica”, însă, în orice caz, face referire la ”Sfântul și Marele Sinod” care urmează a se întruni, așa cum a fost programat, de praznicul Cincizecimii al anului curent. Este vorba, într-adevăr, de un mare eveniment, care trebuie să se miște în interiorul teologiei Bisericii, să fie un produs ”al privegherii conștiiței” pliromei Bisericii și, firește, va trebui să se elibereze de sub tutela politicii seculare.

Voi împărți subiectul în trei părți: mai întâi, teologia Cincizecimii, apoi, curentele teologice contemporane, și, în al treilea rând, pătrunderea politicii în relațiile intraortodoxe. Voi încerca să abordez subiectul obiectiv și cu sobrietate.

1. Teologia Cincizecimii

Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni va avea loc în ziua Cincizecimii, și, neîndoielnic, perioada întrunirii a fost aleasă simbolic pentru a exprima unitatea creștinilor lumii.
Însă, Cincizecimea este o zi care arată care este adevărata teologie a Bisericii și care este unitatea ei liturgică. Este vorba despre teologia Revelației Sfântului Dumnezeu Treimic în Lumină. Apostolii, prin Duhul Sfânt, s-au unit cu Hristos și au devenit mădulare ale Trupului Său.
Hristos, în Rugăciunea Sa Arhierească, S-a rugat Tatălui Său ca Ucenicii Săi să aibă unitate între ei: ”păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan 17:11). Acest lucru l-a repetat, ”ca toți să fie una”, ”aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17:11).
Această unitate a Ucenicilor în Hristos s-a realizat în ziua Cincizecimii. Nu este vorba de o unitate exterioară, nici de o unitate intelectuală, fie și prin credința însăși, ci de o unitate în slava lui Dumnezeu. Acest lucru se vădește din înseși cuvintele lui Hristos din Rugăciunea arhierească, când spune: ”Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime” (Ioan 17:22-23), ”voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pr care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o” (Ioan 17:24).
Este vădit că acest cuvânt ”să fie una” este legat de slava lui Dumnezeu, de cuvântul ”să fie desăvârșiți întru unime”, de ”să vadă slava” lui Dumnezeu. Este vorba de unitatea Ucenicilor în slava lui Dumnezeu, de ridicarea la înălțimea Cincizecimii, la îndumnezeire.
Experiența Cincizecimii a pricinuit atâta bucurie Apostolilor, încât păreau ca beți. Este vorba de beția Duhului Sfânt.
O extraordinară tâlcuire privitoare la ce este această beție a Duhului Sfânt o dă Apostolul Pavel, când îi îndeamnă pe creștinii din Efes: ”și nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5:18-19). Psalmii și laudele și cântările duhovnicești, pe care le aduc ca laudă lui Dumnezeu și le psălmuiesc în inimă, sunt liturghia lăuntrică, sunt Rugăciunea minții în inimă, care este prima treaptă a vederii lui Dumnezeu. Nu se poate da nici o altă explicație acestui pasaj de Dumnezeu insuflat, el arată care era starea creștinilor după sfântul Botez, și care este înaintarea adecvată înspre teologia autentică, care este vederea lui Dumnezeu.
Apostolul Petru, care a fost de față la Cincizecime, și mai înainte pe Muntele Tabor, scrie revelator: ”nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (II Petru 1:16). ”Basmele, miturile meșteșugite” sunt filosofia metafizicii clasice, a lui Platon, a lui Aristotel, a neoplatonicilor, care au făcut filosofie din religia idolatră, vorbind despre lumea ideilor, așa-numitul exemplarism al lui Platon, și de primul mișcător nemișcat (primum movens), așa-numitul hilomorfism al lui Aristotel. Toate aceste ”basme meșteșugite” s-au năruit pe Muntele Tabor, când Apostolii ”au văzut slava Lui cu ochii lor”, au văzut Lumina necreată a lui Dumnezeu, și s-au împărtășit de ea, și când, mai târziu, în ziua Cincizecimii, s-au făcut mădulare ale trupului Cuvântului întrupat.
Înainte de Cincizecime, harul necreat al lui Dumnezeu se împărtășea ”neîmpărțit în cei împărțiți”, așa cum se întâmpla cu Prorocii, însă după Cincizecime și Trupul îndumnezeit al lui Hristos ”se împărtășește neîmpărțit în cei împărțiți”, iar Apostolii îl văd pe Hristos în Lumină și se împărtășesc de Lumină ca mădulare ale Trupului lui Hristos.
În continuare, Apostolul Petru le recomandă creștinilor să ia aminte la cuvântul prorocesc, care se aseamănă cu făclia ce strălucește în întuneric, ca ei să ajungă la vederea luminii ce va răsări în inimile lor. Scrie: ”Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre” (II Petru 1:19).
Aceasta este adevărata teologie a Sfinților, după cum învață tot corifeul Apostolilor, Petru: ”Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1:21).
Referirea aceasta a Apostolului Petru arată cea mai puternică relație dintre Proroci, Apostoli și Sfinți, de-a lungul veacurilor, pe care îi insuflă Duhul Sfânt, se împărtășesc de Lumina dumnezeiască a Dumnezeului Treimic și sunt cu adevărat de Dumnezeu insuflați și adevărați conducători ai poporului lui Dumnezeu. Nu vorbessc în ”basme meștelugite”, lucru pe care îl fac ereticii, ci sunt ”cei ce au văzut cu ochii lor slava Lui”, și devin adevărați teologi în Biserică și purtători ai Cincizecimii.
Toată această teologie a văzătorilor de Dumnezeu a pătruns în hotărârile Sinoadelor Locale și Ecumenice, în limbajul liturgic și în rugăciunile Tainelor Bisericii. Este ceea ce fericitul întru pomenire părinte Gheorghi Florovski a spus, că există o legătură statornică între lex credendi și lex orandi. Acesta este limbajul teologic comun al Sfinților. De fiecare dată când o teologie se rupe de legătura cu teologia hotărârilor Sinoadelor Ecumenice și cu teologia vieții liturgice și a Tainelor Bisericii este o teologie secularizată și nu exprimă taina Cincizecimii, ci niște ”basme meșteșugite”.
Negreșit, Sfinții Părinți, de-a lungul veacurilor, mai cu seamă Părinții veacului al IV-lea, au folosit o terminologie diferită pentru a răspunde teologilor eretici ai epocii lor, însă teologia lor empirică era unitară. Nu există nici o deosebire între Proroci, Apostoli și Părinți în ce privește ”cuvântul necreat”, însă deosebirea consta în ”cuvântul și sensul creat”. Dacă cineva nu poate să înțeleagă această deosebire esențială, nu poate să înțeleagă ce este teologia ortodoxă.
Aceasta este Cincizecimea în istorie și acești teologi sunt oamenii Cincizecimii. Și dacă nu avem experiență revelată, cel puțin să urmăm fidel experiența și învățătura Sfinților văzători de Dumnezeu și să urmăm ”potrivit celor teologhisite cu dumnezeiască insuflare de Sfinți și potrivit cugetului evlavios al Bisericii” (Sinodiconul Ortodoxiei sau Triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor ).
Sfântul și Marele Sinod va avea loc, conform programului, în ziua Cincizecimii, iar noi ne rugăm ca la acest Sinod să fie prezenți episcopi care cel puțin să urmeze învățătura Sfinților îndumnezeiți.

2. Curentele teologice contemporane

Din nefericire, în afara curentului teologic ortodox al Sfinților văzători de Dumnezeu, care sunt continuarea Cincizecimii de-a lungul veacurilor, au apărut și alte curente teologice, și să sperăm că nu acestea vor predomina la Sfântul și Marele Sinod, care va avea loc în ziua Cincizecimii.
În comunicarea mea către Sinodul Bisericii Greciei, intitulată ”Criza teologică și urmările acesteia în viața bisericească de fiecare zi”, după ce am expus care este teologia Bisericii Ortodoxe în expresia ei autentică, în continuare am prezentat felul cum a fost alterată teologia de către teologia scolastică, de teologia criticii biblice și de teologia rusă mai veche, și am dat exemple concrete de abatere teologică.
De asemenea, la congresul care a avut loc chiar aici, la Stadionul Pace și Prietenie, organizat de Sfânta Mitropolie a Pireului în 2012, [congres tradus de Graiul Ortodox în limba română Teologie patristică si erezie postpatristică. Pireu 15 februarie 2012], am susținut o comunicare cu titlul: ”Teologia postpatristică din perspectivă eclezială”, și am prezentat esența teologiei postpatristice și felul cum este aplicată în gândirea eclezială contemporană.
Nu doresc să repet aceleași subiecte, însă îi trimit pe cei interesați la comunicările respective. Aici doresc doar să atrag atenția că teologia speculativă a ereticilor antici ai secolelor III și IV a pătruns în spațiul apusean al Imperiului Roman și, odată cu trecerea timpului, s-a format o teologie aparte, care a fost numită teologia franco-latină sau scolastică. Această teologie s-a sprijinit mai ales pe opiniile lui Platon și Aristotel, după cum se vede din opera lui Toma d’Aquino, Summa Theologica. Apoi, protestanții au respins teologia scolastică și au interpretat și continuă să interpreteze textele biblice printr-o metodă specială, adică, în esență, au respins metoda ermineutică a vederii dumnezeiești pe care o aplicau Părinții Bisericii, și aplică metode care sunt folosite în domeniul istoriei, al istoriei comparate a religiilor și al filosofiei. În fond, examinează mediul în care a trăit fiecare Proroc, fără să facă deosebirea între cuvintele necreate și cuvintele, sensurile și reprezentările create. În continuare, aceste curente, alături de idealismul german au pătruns în Rusia și acolo, în secolul XIX, s-a format o teologie specială, numită teologia rusă, care a promovat în multe aspecte elementele existențialiste, și al cărei centru este astăzi Institutul Teologic Rus ”Saint Serge” de la Paris.
Observând curentele teologice și gândirea care predomină azi în lumea teologică tragem concluzia că sunt influențate de neoscolastică, de biblismul protestant, de idealismul german, de slavofilism și existențialism, care s-au diferențiat în multe aspecte de tradiția biblică și patristică ortodoxă.
Este important de subliniat că părintele Gheorghi Florovski a luptat împotriva acestei contrafaceri a tradiției patristice. Părintele Gheorghios Dragas, ucenic al acestuia, a atras atenția că [părintele Florovski,] acest mare teolog, în toate prelegerile sale sublinia două aspecte: În primul rând, că teologia patristică empirică a Răsăritului Ortodox se diferențiază de teologia scolastică sau raționalistă a Apusului. În al doilea, că este eronată această confruntare a teologiei biblice cu teologia dogmatică sau patristică, confruntare ce, din nefericire, s-a acutizat în Apus. Caracteriza această teologie formată în cercurile academice, cu aceste două aspecte ale ei, ca fiind o ”pseudomorfoză”, pe de altă parte insista că în Biserica Ortodoxă există o continuitate neîntreruptă de la Proroci la Apostoli și Părinții secolului IV și până la Părinții secolelor următoare, până la Sfântul Grigorie Palama și la Părinții Filocalici. În toată această perioadă ortodoxă există o identitate a teologiei cu metodologia.
Această linie teologică a continuat-o și cel mai bun ucenic al părintelui Gheorghi Florovski, părintele Ioannis Romanidis, care sublinia că experiența vederii lui Dumnezeu este baza teologiei ortodoxe și că, atunci când teologia academică se rupe de curățire, luminare și îndumnezeire, este antibisericească și cu tendințe eretice. De asemenea, în ce privește falsa distincție dintre erminia biblică și experiența și dogmatica Sfinților Părinți, părintele Ioannis Romanidis sublinia unitatea și acordul dintre Proroci, Apostoli și Părinți.
Este definitoriu cazul părintelui Ioannis Romanidis și de aceea voi face o scurtă referire la el. A crescut și a studiat la marile centre ale cunoașterii din Apus. A învățat, ca elev de gimnaziu și apoi ca student, teologia scolastică a lui Toma d’Aquino. Apoi, a studiat la mari teologi biblici metoda criticii biblice de cercetare a textelor biblice. Mai mult, a cunoscut îndeaproape teologia rusă la Institutul Rus ”Saint Serge”. Însă, atunci când a ajuns la studiul și cunoașterea învățăturii Părinților Bisericii și a cunoscut învățătura Sfântului Grigorie Palama, mai cu seamă a Părinților Filocalici, și tradiția niptică a Sfântului Munte, a exercitat o foarte profundă critică a teologiei apusene. Cunoștea mai bine ca oricare altul gândirea teologică apuseană, dar și esența isihasmului ortodox, de aceea și înțelegea foarte bine influențele pe care le-a primit teologia ortodoxă de la curentele teologice apusene.
El însuși nu [era unul care să] stea închis într-un birou sau într-o încăpere, ci a participat la aproape toate dialogurile teologice contemporane ca reprezentant al Bisericii, oferind un cuvânt teologic bine țintit, așa cum se vede din expunerile și textele sale, și a fost, de asemenea, și membru al delegației de observatori a Patriarhiei Ecumenice la Conciliul II Vatican. Cunoștea, deci, foarte sigur pe el, gândirea teologică apuseană și influențele pe care le-a exercitat această teologie, mai ales teologia rusă, asupra teologilor ortodocși contemporani de școală. De aceea și era un critic formidabil al tuturor acestor curente teologice. Am în vedere anumite texte critice încă inedite, pe care le voi publica mai târziu și care vor provoca o puternică impresie.
Acesta este motivul pentru care toți cei care se revendică de la tradiții teologice străine îl ironizează, îl discreditează, îl combat, așa cum fac, de altfel, cu oricine altcineva urmează tradiția patristică. Dar, orice ar face aceștia, teologia părintelui Ioannis Romanidis, care este teologia Bisericii, adică a Prorocilor, a Apostolilor și a Părinților, va dăinui în Biserică, pentru că ea exprimă însăși viața Bisericii.
Părintele Ioannis Romanidis a avut ocazia să studieze la cele mai mari centre teologice ale epocii sale și, în consecință, a avut ocazia să devină mare în cele ale lumii, dar, ca un alt Moise – care ”când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire” (Evrei 11:24-26) – i-a refuzat și el pe cei puternici după puterea lumii și îi susținea pe smerițιi monahi isihaști și teologia acestora.
Acest capadocian se înrudea duhovnicește cu Vasilie cel Mare, și el un capadocian, care, după propria sa mărturisire, și-a cheltuit multă vreme din viață în deșertăciune, și-a zădărnicit tinerețile în vanitate, și, când s-a ridicat ”ca dintr-un somn adânc”, și-a îndreptat privirile ”către minunata lumină a adevărului Evangheliei”. Și după ce a văzut inutilitatea înțelepciunii mai-marilor veacului acestuia, care se va sfârși, s-a tânguit pentru jalnica-i viață și s-a rugat să i se dăruiască punerea mâinilor, ca să fie introdus în dogmele bunei credințe. Astfel, s-a dus la monahii care viețuiau în Alexandria, în restul Egiptului, Palestina, Celesiria și Mesopotamia, ca să fie învățat în [cele ale] tradiției isihaste de nevoință.
De ce am făcut toată această referire la Marele Vasilie și la părintele Ioannis Romanidis? Pentru că mulți teologi și clerici contemporani importanți și reputați se bucură să studieze operele marilor teologi după lume, se mulțumesc că sunt elogiați de teologii apuseni și sunt prezentați ca mari teologi și în Biserică, câtă vreme, totodată, ei subminează metoda sigură a teologiei ortodoxe, care este tradiția isihastă și, în consecință, îi disprețuiesc pe teologii empirici contemporani, care sunt continuatori ai Prorocilor, Apostolilor și Părinților.
Și acest lucru merită semnalat, pentru că textele pe care le elaborează teologii contemporani spre a fi aprobate de Sfântul și Marele Sinod au primit influențe de la gândirea apuseană. Acest lucru se vede și în teologie, și în terminologie. Pe mine mă interesează și terminologia, atunci când aceasta se îndepărtează de limbajul Sinoadelor Ecumenice și de limbajul liturgic al Bisericii.
De exemplu, expresia ”demnitatea și sacralitatea persoanei umane”, care a pătruns în textele teologice și eclesiale, este destul de problematică și periculoasă din punct de vedere teologic. Caracterul periculos se vede în aceea că, în afara faptului că [acești teologi] nu fac distincția între necreat și creat și corelează firea cu necesitatea, precum și voința-exercitarea voinței cu persoana, în același timp substituie termenul scripturistic referitor la om ca după chip și după asemănarea lui Dumnezeu, cu rezultatul că limitează cuvântul la drepturile omului, care sunt interpretate totdeauna după bunul plac.
Nu sunt împotriva Sfântului și Marelui Sinod, dacă aceasta se pune în acord cu teologia și metodologia Sinoadelor Ecumenice. Dacă un Sinod are posibilitatea să se ridice la înălțimea Sinoadelor pe baza cărora s-a alcătuit ”Sinodiconul Ortodoxiei”, care se citește în Duminica Ortodoxiei, atunci acest Sinod este cu adevărat Sfânt și Mare.

3. Pătrunderea politicii în relațiile bisericești intraortodoxe

Cuvântul ”politică” are multe sensuri și înțelesuri. Înseamnă ”întregul subiectelor care au legătură cu chestiunile comunitare și cu exercitarea puterii”; ”modul de exercitare a puterii de stat”, ”modul de acțiune (a unei persoane, organism etc.) în conformitate cu un plan anume” .
În cazul nostru, sunt valabile toate acestea, cu un sens mai specializat. Din păcate, geopolitica și diferitele interese politice naționale pătrund și în relațiile bisericești intraortodoxe și de multe ori determină dialogurile și deciziile întrunirilor. Cu toții cunoaștem că naționalismele, în ciuda faptului că etnofiletismul a fost condamnat ca erezie de Sinodul din 1872 de la Constantinopol, influențează totuși relațiile dintre Bisericile Ortodoxe. Acest lucru îl vedem în tot ce s-a dat publicității. Și faptul că din cele zece subiecte de pe ordinea de zi care au fost alese pentru a fi discutate la Sfântul și Marele Sinod, în cele din urmă vor fi discutate șase dintre acestea, precum și textele care vor fi elaborate și hotărârile însele vor fi produsul compromisurilor, pentru a putea fi votate – toate acestea vădesc marea problemă care există.
Aș dori să menționez un exemplu semnificativ pentru a se înțelege ceea ce afirm. Este vorba despre discuția care a avut loc în cadrul Comisiei Pregătitoare Interortodoxe întrunite la Chambesy, în intervalul 9-16 decembrie 2009, la care, între altele s-a abordat subiectul semnării Tomosului Autocefaliei. Desigur, în cele din urmă, acest subiect nu va fi discutat la Sfântul și Marele Sinod, dat fiind că nu s-a ajuns la un acord, însă sunt simptomatice toate cele care au avut loc în cadrul acestei comisii și care vădesc întreaga mentalitate ce predomină în relațiile bisericești intraortodoxe, influențate de politica contemporană a statelor respective, probabil și de strategia geopolitică a marilor puteri.
În timpul acelei ședințe, Președintele Comisiei, Mitropolitul Pergamului, Ioannis, ca reprezentant al Patriarhiei Ecumenice a subliniat corect ”că chestiunea semnării Tomosului Autocefaliei exclusiv de către Patriarhia Ecumenică este un subiect bisericesc fundamental, asupra căruia Patriarhia Ecumenică nu poate face nici o concesie”.
Cu această poziție, care după opinia mea este corectă, au fost de acord șase (6) Biserici, adică Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei, a Antiohiei, a Ierusalimului și Bisericile Greciei și a Albaniei.
Cu poziția Bisericii Rusiei, de a fi semnat Tomosul de către toți întâistătătorii Bisericilor locale sau măcar de a fi semnat ”și” de Biserica-Mamă au fost de acord șapte (7) Biserici, adică a Rusiei, a Serbiei, a României (din motive proprii), a Bulgariei, a Georgiei, a Poloniei și Biserica Cehiei și Slovaciei.
Și pentru semnarea Tomosului de către toate Bisericile s-a declarat Biserica Ciprului.
Cu alte cuvinte, în urma votării au rezultat șase (6) voturi pentru Patriarhia Ecumenică și opt (8) voturi împotriva poziției acesteia. În cele din urmă, subiectul acesta nu a fost inclus pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod.
O importanță deosebită în acest sens o au observațiile și concluziile Secretarului de atunci al Comisiei Sinodale a Relațiilor Interortodoxe și Intercreștine a Bisericii noastre, pururea pomenitul Protopresviter Stefanos Avramidis, în urma întrunirii acestei Comisii Interortodoxe Preliminarii, care a fost de față la ședințele acesteia, consemnate într-un raport al său către Sfântul Sinod.
Vă voi citi câteva fragmente din acest raport, foarte semnificative, pentru a înțelege climatul care predomina la asemenea comisii, desigur, nu la toate.
Scrie pururea pomenitul părinte Stefanos Avramidis:
”Dacă vrea cineva să aprecieze și să evalueze cele ce [au avut loc] la Geneva în cadrul Conferinței Pregătitoare, în intervalul 9-17 decembrie 2009, în vederea pregătirii Sfântului și Marelui Sinod, va trebui să mărturisească [faptul] că [această conferință] a fost demarată, continuată și încheiată într-un spirit nu doar de răceală, ci, literalmente de ger și îngheț. În 1993, adică în urmă cu 16 ani, se întrerupseseră [lucrările] Conferinței de atunci, în condiții dezolante, fără speranțe [de continuare]. Printr-o extraordinară îngăduință, Patriarhul Ecumenic a fost de acord să continue [întrunirile] în anul 2009, care deja a trecut”.
În altă parte scrie:
”Nimic la această Conferință nu amintea de duhul lui Hristos, de dragoste, de Biserică, de Cincizecime. Reprezentanții Bisericilor, onorabilii ierarhi, se luptau, fie dezbinați în spirit partizan în două blocuri (blocul susținătorilor privilegiilor Patriarhiei Ecumenice și blocul adversarilor acestuia), fie cu agonie, pentru a se depăși acest duh stricător de suflet și care destramă sensul Bisericii, ce a pătruns la [nivelul] treptelor superioare ale Bisericii și treptat se transformă în identate ideologică a Bisericilor locale. În zadar s-au făcut auzite strigăte de agonie”.
Și încheie:
”Așa cum am menționat, a ieșit la iveală cât se poate de clar faptul că există două blocuri în cadrul Bisericilor Ortodoxe: Blocul în favoarea privilegiilor Patriarhiei Ecumenice și blocul care dorește să diminueze și, dacă este posibil, să anuleze privilegiile Patriarhiei Ecumenice, în ciuda faptului că se afirmă contrariul”.
”Polarizarea aceasta pune în dificultate și va pune în dificultate nu numai parcursul către convocarea Sfântului și Marelui Sinod, dar și oricare altă colaborare și demers panortodox”.
”Faptul că între reprezentanții Bisericilor Ortodoxe Autocefale au fost și destui foști bursieri ai Bisericii Greciei,… întru nimic nu a folosit revendicărilor Patriarhiei Ecumenice. Aceștia nu au manifestat nici o atitudine filoelenă. Singurul lucru pe care l-au reușit a fost să vorbească împotriva pozițiilor Patriarhiei Ecumenice și ale Bisericii Greciei într-o greacă impecabilă”
Concluzia este că orice Sinod Ortodox, pentru a fi Sfânt și Mare trebuie să se ocupe de subiecte dogmatice, iar la Sinod să participe Părinți îndumnezeiți, [sau] cel puțin să participe cei care acceptă teologia și metodologia dogmelor și tradițiile bunei credințe și urmează Sfinților Părinți, fără să îi răstălmăcească. Altfel, nu este Sinod Ortodox.
Martie 2016

Traducere Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

Sursa: graiulortodox.wordpress.com