DIMITRIOS TSELENGHIDIS: ”Poate un Sinod al Ortodocșilor să acorde caracter eclesial eterodocșilor și să definească diferit indentitatea de până acum a Bisericii?” comunicare susținută la conferința ”SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD. Mare pregătire, nici o așteptare” PIREU 23 MARTIE 2016


DIMITRIOS TSELENGHIDIS

Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic

”Poate un Sinod al Ortodocșilor să acorde caracter eclesial eterodocșilor și să definească diferit indentitatea de până acum a Bisericii?”

(Provocarea Marelui Sinod care urmează a se întruni.)

Comunicare susținută la Conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”, organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului în colaborare cu următoarele Mitropolii: a Gortinei și Megalopolei, a Glifadei și a Kithirelor, la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”, Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

Înaltpreasfințiți Mitropoliți, Cinstiți Părinți, iubiți frați în Hristos și participanți la această conferință!

110_0280De la această tribună simt datoria de onoare de a mulțumi din inimă și în public ospitalierului și înflăcăratului mitropolit luptător al locului, bunului Păstor, celui ce în mod repetat și cu deosebire a fost ”cinstit” cu ocările lui Hristos, Mitropolitului Pireului, Serafim, pentru organizarea panelenă de anvergură a prezentului congres teologic și științific, și mai cu seamă în acest moment critic pentru informarea responsabilă a pliromei Bisericii. Și acest lucru, pentru că tema abordată aici depășește hotarele Bisericii noastre Locale și privește Ortodoxia a-toată-lumea și Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, pare să își dezmintă însă slăvitul său nume, date fiind procedura aplicată până acum și ordinea sa de zi. Am putea chiar să afirmăm pe bună dreptate că în chip viclean se numește ”sfânt”. Și aceasta, în virtutea lipsei de sinodalitate pe care o vădește. Dar mai cu seamă, însă, datorită gravei lipse de conștiință de sine ortodoxă care îl definește. Marea deficiență în privința conștiinței de sine ortodoxe este adeverită, în chip neîndoielnic și prin excelență, de eclesiologia eronată introdusă în textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. Din cele de mai sus este clar că acest Sinod nu este ”următor Sfinților Părinți”. Prin urmare, nu poate fi ”sfânt”. Și tot în chip viclean se numește și ”mare”. Mai degrabă ar trebui caracterizat ca ”mic”, din moment ce la acest sinod vor fi prezenți puțini episcopi, și anume unii aleși preferențial. În realitate, nu este altceva decât un Sinod extins al Întâistătătorilor. Majoritatea zdrobitoare a Episcopilor Bisericilor Locale Ortodoxe vor fi absenți și fără posibilitatea de a vota de acolo de unde, vrând-nevrând, se află, neputând astfel să exprime conștiința dogmatică a pliromei Bisericii lor. Mai exact, din Biserica Greciei vor fi prezenți la Sinod mai puțin de o treime din episcopii acesteia, în timp ce din Biserica Rusiei nici măcar o zecime dintre episcopii acesteia. În realitate, nici episcopii care vor fi prezenți nu vor avea un vot direct, întrucât și acest vot al lor va fi exprimat de către întâiul și asta numai dacă este vot realizat prin majoritate, în cadrul delegației Bisericii Autocefale Locale. Este vorba mai degrabă de o parodie de Sinod Panortodox, la care nu vor fi prezenți toți episcopii ortodocși. Astfel, fără ca noi să dorim acest lucru, această situație trimite la Sinodul ”fără alegeri” din perioada dictaturii militare! Dar acest Sinod depășește mult până și Sinodul ”fără alegeri” în ce privește anticanonicitatea.

La întrebarea pe care o pune comunicarea noastră, dacă un Sinod al Ortodocșilor poate să acorde caracter eclesial eterodocșilor, răspunsul direct și sincer, răspunsul neechivoc, este negativ. Nici un Sinod Panortodox nu poate să acorde caracter eclesial eterodocșilor, dacă, desigur, dorește să exprime identitatea indentitatea veșnică a Ortodoxiei, ca Biserica cea Una și unică, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, totdeauna în conformitate cu formula dogmatică, ce este cunoscută și cu numele de Simbolul de Credință al Sinodului II Ecumenic.

Dogmele Bisericii, ca unele ce sunt crezute și trăite de către credincioși, sunt mântuitoare. Au, cu alte cuvinte, caracter soteriologic, deoarece concentrează conținutul insuflat de Duhul Sfânt al vieții Bisericii. Viața Bisericii este teandrică și trece prin Taine în trupul ei de la Capul ei de viață Făcător și îndumnezeitor, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime.

Episcopii noștri nu merg la Sinoade, ca să voteze cele ce alți episcopi și teologi au pregătit înaintea lor și în absența lor, dar pentru ei. Cu atât mai mult nu merg ca să semneze anticipat comunicatul Sinodului viitor. Actul acesta constituie o desconsiderare a sinodalității Bisericii și o batjocorire a Duhului Sfânt. Episcopii merg în Biserică în calitate de conducători superiori ai Bisericilor lor Locale, pentru a delimita – ”în termeni de egalitate” cu cei împreună-episcopi cu ei – învățătura corectă a credinței și pentru a exprima viața în Duhul Sfânt a Bisericii, în fața noilor contestări și provocări aduse de noile date contemporane, totdeauna cu smerenie, ca unii ce sunt ”următori ai Sfinților Părinți”. În felul acesta acționează potrivit Tradiției Bisericii, lăsate de Sfinții Părinți.

Aici, în mod neechivoc și cu toată claritatea, trebuie să spunem că nu a existat niciodată în Biserica Ortodoxă vreun Episcop ca primus sine paribus (”primul fără de egal”). Conceptul de ”primul fără egal” care a fost lansat de Mitropolitul Prusei, Elpidofor, introduce monocrația în Biserică, lucru care presupune, în esență, dizolvarea funcționării în Duhul Sfânt a sinodalității Bisericii. De aceea, acei episcopi care promovează acest termen cu referire la Patriarhul Ecumenic fac o confuzie inadmisibilă între ”întâietatea cinstirii” și concepția papistașă a primatului și greșesc dogmatic, aflându-se ”într-o jalnică înșelare”. Considerația aceasta este cu totul neatestată de Istoria noastră Bisericească. Când însă se întâmplă să fie folosit acest termen, așa cum am văzut în ultima vreme, e clar că trimite la concepția eretică despre primatul papal, așa cum am spus. Și, mai tragic încă este când Patriarhia Ecumenică încearcă să fundamenteze acest primat pe dogma Sfintei Treimi. Această concepție este în mod clar eretică, din moment ce introduce, imitând modelul occidental, ordinea ierarhică în Sfânta Treime, care, desigur, este ”mai presus de orice ordine”, potrivit Sfântului Grigorie Palama.

Într-o recentă epistolă a noastră către toți episcopii Bisericii Ortodoxe din toată lumea, din 3 februarie 2016, am afirmat că ”cei ce au insuflat și au redactat” textul respectiv ”realizează o legalizare instituțională a ecumenismului sincretic creștin prin hotărârea unui Sinod Panortodox”. Dacă se votează textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine”, se va crea o mare problemă de existență eclesială, atât pentru episcopii care votează textul, cât și pentru cei din pliroma Bisericii care îl vor accepta în fapt. Și acest lucru, pentru că această eroare dogmatică face referire la un termen dogmatic al unui Sinod Ecumenic. Prin textul de mai sus, cu alte cuvinte, se acordă caracter eclesial ereticilor sau eterodocșilor Apusului (romano-catolici și protestanți), lărgindu-se astfel în mod arbitrar limitele canonice ale Bisericii.

Mai precis, eroarea textului de mai sus înseamnă, practic, tăgăduirea unui articol al Simbolului de Credință al Sinodului II Ecumenic, care stabilește clar faptul că, în calitate de ortodocși credem în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. În Actele Sinodului II Ecumenic citim și urmările eclesiologice ale neacceptării cu acrivie a Simbolului acestui Sinod. ”Oricine adaugă sau scoate fie și un singur cuvânt din acest Simbol-Hotărâre să fie anatemizat, caterisit și afurisit”. Cu alte cuvinte, în practică, urmează să fie tăiat din Biserică, fiind eretic. Anatemele respective sunt reluate și de următoarele Sinoade Ecumenice.

Când, deci, afirmăm cele de mai sus, nu amenințăm în mod arbitrar pe nimeni. Pur și simplu, ”următori Sfinților Părinți”, expunem – cu durere și smerenie – urmările bisericești clare, care sunt stabilite în mod irevocabil de către Sinoadele Ecumenice pentru cei care invalidează învățătura dogmatică a Bisericii. Articolul 6 al textului respectiv introduce un abuz duhovnicesc în dauna Bisericii însăși, pentru că alterează dogma mântuitoare a eclesiologiei noastre. Cu alt prilej, în trecut, într-o scrisoare a noastră către un episcop din Grecia, reprezentant al Bisericii noastre la Dialogurile Teologice Bipartite, ne-am referit pe larg la acest subiect cu caracter ecclesiologic. Voi aminti anumite puncte ale acestei epistole, pentru că își păstrează în întregime actualitatea și interpretează metologia bine direcționată a reprezentanților Bisericii noastre.

Am întrebat atunci: ”Cu ce simțire a conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe participă reprezentanții acesteia la Dialogul Teologic Bilateral? Mai concret încă, participă Biserica noastră Ortodoxă, prin reprezentanții ei, ca Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească? Sau ca Biserică divizată, care își caută unitatea ontologică prin unirea cu eterodocșii, care s-au rupt de ea de-a lungul timpului? În Simbolul de credință, mărturisim că credem ”într-Una… Biserică”. Din această formulare a Simbolului de Credință rezultă că unitatea, ca însușire fundamentală de a fi unul – în cazul respectiv ca însușire a Bisericii celei Una, este datul sigur al credinței noastre. În conștiința trupului Bisericii unitatea acesteia este un dat ontologic, asigurat la modul absolut și irevocabil de Capul Bisericii, de Hristos, prin prezența continuă a Duhului Mângâietor în aceasta, încă de la Cincizecime. Unitatea Bisericii – ca adevăr dogmatic – exprimă atât conștiința de sine a acesteia, cât și experiența ei duhovnicească. Dacă însă Biserica este Una – potrivit Simbolului de Credință – atunci, prin sensul eclesiologic consecvent și propriu, nu pot exista biserici eterodoxe, nici biserici mame, nici surori, nici fiice sau nepoate, nici, desigur, Patriarhia Ecumenică nu este Biserica Mamă, în sensul teologic-eclesiologic consecvent al termenului. Biserica cea Una și unică – totdeauna nedespărțită – naște ca mamă duhovnicească, prin Sfintele Taine, ”din apă și din Duh”, mădularele sale. Nu naște alte biserici. Bisericile Ortodoxe Locale constituie manifestarea ”în timp și spațiu” a Bisericii celei Una și unice. Nici, desigur, nu poate Biserica să fie în același timp Una și divizată, pentru că divizare înseamnă fragmentare a unui întreg în două sau mai multe părți. Prin urmare, considerarea Bisericii ca divizată, astăzi, se opune în mod clar formulării explicite a Simbolului de Credință, lucru care are ca urmare – potrivit Actelor Sinoadelor Ecumenice – caterisirea și afurisirea, după caz, pentru cel care stăruie în această considerație”. Spunem și astăzi aceste lucruri, tocmai pentru că respectivul articol 6 – al textului depus spre aprobare de către Marele Sinod ce urmează a avea loc – înfățișează în mod contradictoriu și cu totul neteologic Biserica Ortodoxă, pe de o parte ca ”Biserica… cea Una”, iar pe de altă parte, opinia exprimată prin reprezentanții acesteia la Dialoguri – și nu numai – că există și alte ”Biserici” – evident, eterodoxe – a căror prezență istorică o recunoaște și are ca scop ajungerea la unitatea cu acestea. Cu alte cuvinte, ecumeniștii ortodocși consideră comunitățile religioase eterodoxe ca părți ale Bisericii divizate și doresc așa-zisa reunificare a Bisericii, în loc să lucreze la întoarcerea acestora în Biserică. Doresc unitatea cu aceste ”biserici”, în ciuda faptului că acestea nu declară – nici până azi – vreo intenție de respingere a abaterilor lor dogmatice de la Biserica cea Una și unică. Acest lucru, în fapt, este Ecumenismul sincretist și preaviclean, rău-mirositor duhovnicește. De aceea și vorbim cu acrivie teologică, atunci când ne referim la erezia ecumenistă, care trebuie să fie condamnată și sinodal. Extrem de trist este și faptul că aproape toate textele celei de a V-a Conferințe Presinodale, care au intrat pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod – dacă ești în cunoștință de cauză cu privire la întreaga lor evoluție – sunt insuflate mai mult sau mai puțin de duhul vicleniei specific Ecumenismului. Din acest motiv aceste texte sunt pline de contradicții și neclarități intenționate și pot primi astfel mai multe interpretări. Și asta, în vădită contradicție cu dogmele mântuitoare ale Bisericii, care sunt definite de claritate, acuratețe și deplinătatea sensurilor lor teologice.

Pentru că dogmele creștinilor eterodocși constituie chintesența vieții răucredincioase, după cum, dimpotrivă, dogmele mântuitoare și binecredincioase constituie chintesența și definirea credinței și a vieții în Duhul Sfânt.

Și, întrucât, textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, propus spre votare, un text eclesiologic, având, deci, caracter dogmatic, este în mod clar ecumenist și, ca atare, alterează și destramă existențial Biserica Ortodoxă ca atare, și viața ei în Duhul Sfânt care rezultă din aceasta, din acest motiv,

Adresându-ne de la acest Congres Teologic, Cinstiți Ierarhi Sinodali ai ”Sfântului și Marelui Sinod” viitor – cu tot respectul față de instituția pe care o reprezentați și cu tot respectul față de cinstita voastră persoană, noi, rămânând ”următori ai Sfinților Părinți”, vă declarăm cu îndrăzneală, cât se poate de clar și în cunoștință de cauză, că nu vom accepta eventuala dumneavoastră alegere proastă de a supravota textul ecumenist menționat mai sus, dar nici o altă dispoziție cuprinsă în aceste texte, dat fiind că ele vin în contradicție cu binecredinciosul cuget al Preasfintei noastre Biserici. Și acest lucru, pentru că bunacredință decurge și rezultă din curăția și acuratețea credinței noastre definite dogmatic.

Mai concret, articolul 6 al textului ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care a fost depus spre votare de către arhiereii care vor lua parte ca sinodali la Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, în esență introduce un fel de ”căsătorie civilă” între părți contractante eterogene. Este vorba, cu alte cuvinte, de o ”căsătorie” nefirească. De aceea, nici părțile contractante nu pot deveni un trup organic și, mai cu seamă, un duh, la care țintește căsătoria bisericească creștină. Aici, respectivul articol 6 introduce un fel de concubinaș-unire duhovnicească dintre Duhul Adevărului Bisericii și duhurile necurate ale vicleniei, care insuflă așa-numitele biserici eterodoxe, datorită apostaziei lor instituționale de la dogmele binecredincioase ale Ortodoxiei. Însă o asemenea ”căsătorie bisericească” este absolut inadmisibilă, ca una ce este incompatibilă cu identitatea de până acum și de secole a Bisericii. Absolut nimeni, ca persoană sau instituție, nu are dreptul să delimiteze diferit hotarele de până acum ale Bisericii, care au fost stabilite neabătut de Sinoadele Ecumenice. Este de neînțeles din punct de vedere teologic să fie numite și recunoscute ca biserici acele comunități religioase care continuă să cugete întocmai ca aceia care au fost condamnați, caterisiți și afurisiți irevocabil și tăiați din Biserica cea Una și unică, pentru că erau eretici. Dacă ereziarhii au fost numiți fără menajamente de către Părinții de Dumnezeu purtători ai Sinoadelor Ecumenice ca fiind ”vătămați la cuget” duhovnicește, iar de imnologia Bisericii ”bolnavi incurabili”, cum trebuie oare să fie considerați sau numiți aceia dintre ortodocși, care susțin recunoașterea instituțională a așa-ziselor biserici eterodoxe, a pseudo-bisericilor, ca fiind egale cu Bisericile Ortodoxe Locale?

Prin urmare, este cu totul absurd din punct de vedere teologic, eclesiologic și duhovnicesc ca un Sinod Panortodox să acorde caracter eclesiologic eterodocșilor. Teoretic și practic, așa ceva este autodistructiv pentru Biserica în care mărturisim Simbolul de Credință. Biserica, însă, nu se poate sinucide – nu numai pentru că acest lucru este absurd, dar și pentru că acest lucru vine în contradicție cu identitatea ei, ca Trup Dumnezeiesc-Omenesc, de viață făcător și sacramental al lui Hristos, Care a biruit moartea și a zidit Biserica Sa, așa încât, după încredințarea lui nemincinoasă, ”porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18). Prin urmare, prezenta luptă ne vizează pe noi, în calitate de creștini ortodocși, și îndatorirea noastră de a-l mărturisiri pe Hristos, nu vizează Biserica în sine.

”Biserica noastră Ortodoxă” – scria Cuviosul Paisie Aghioritul într-o Epistolă a lui către Patriarhul Atenagora, din 23 ianuarie 1969 – ”nu are nici o lipsă. Singura lipsă care ni se prezintă este lipsa unor ierarhi și păstori serioși, cu principii patristice. Sunt puțini cei aleși, dar acest lucru nu este neliniștitor. Biserica este a lui Hristos și El o chivernisește”.

Eterodocșii se află – instituțional – ”într-o țară îndepărtată” de casa părintească. Singurul mod de a veni în ”tărâmul” părintesc al ”celor vii” este să se întoarcă prin pocăință de acolo unde au plecat. Să se lepede de eterodoxia lor, ca să se poată integra în Trupul de viață făcător, sacramental al lui Hristos.

Sinodul care urmează a se întruni, dacă nu condamnă fără echivoc ecumenismul și dacă acceptă textele care constituie în această formă ordinea de zi a Sinodului sau dacă procedează la modificări care să elimine spiritul ecumenist secular care le inspiră, nu poate fi acceptat de pliroma creștină a Bisericii, care totdeauna dorește să fie ”următoare Sfinților Părinți”. Toate hotărârile acestuia luate cu spirit ecumenist, vor rămâne literă goală pentru poporul credincios, păzitorul credinței Bisericii, potrivit Hotărârii Sinodale a Patriarhilor din 1848.

Viitorul Sinod însuși, în acest caz, va rămâne în istoria Bisericii ca un pseudo-sinod, precum cel din 449 de la Efes, sau cel de la Lyon sau cel de la Ferrara-Florența.

Noi ne vom ruga cu durere ca episcopii sinodali să dea mărturia contemporană a credinței ortodoxe, spre slava Dumnezeului Treimic și spre bineplăcerea poporului credincios al lui Dumnezeu.

O legătură organică și directă cu subiectul comunicării noastre – dacă un Sinod al Ortodocșilor poate să acorde caracater eclesial eterodocșilor – are și articolul 20 al aceluiași text, ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină”. Articolul acesta este, în chip viclean neclar și produce confuzie teologică, datorită răstălmăcirii implicite a canoanelor pe care le menționează. Iată ce spune exact acest articol: ”Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu alte biserici şi confesiuni creştine sunt întotdeauna determinate pe baza criteriilor canonice ale tradiţiei bisericeşti deja constituite (canonul 7 al Sinodului II Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext)”.

Ne vom referi pe scurt la aceste canoane, în strictă legătură cu subiectul nostru. Cu alte cuvinte, în acest articol se vorbește despre Tradiția Bisericească, așa cum aceasta s-a configurat după criteriile Canoanelor 7 al Sinodului II Ecumenic și 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext. Dar canoanele menționate se referă, foarte concret, la modul integrării în Biserica Ortodoxă a acelor eretici care se leapădă de erezia lor, care își exprimă dorința de a se integra ”în partea celor care se mântuiesc”, adică în Biserica Ortodoxă, ca singurul loc unde se mântuiește omul.

Ca atare, este evident că ceea ce implică formularea de la Articolul 20: ”Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu alte biserici şi confesiuni creştine” este în legătură organică cu Articolul 6, unde, de asemenea, se vorbește despre Dialogurile Teologice care au ca ”scopul obiectiv”, după cum se menționează în acest sens, acela ”de a netezi calea spre unitate”. Ceea ce este ”straniu” este că în nici un articol al textului introdus spre discutare și votare nu se face referire la anumite premise sau criterii de acceptare sau integrare în Biserica Ortodoxă a celor cu care se poartă dialogul. Și, întrucât canoanele menționate anterior ale Sinoadelor Ecumenice, cu deplină claritate pun aceste premise și criterii, atât în cazurile în care va trebui să se țină acrivia, cât și în cazurile în care poate fi valabilă iconomia – ca niște cititori atenți, ne dăm seama că susținătorii acestui text ne trimit în chip nemărturisit la așa-numita ”teologie baptismală”. Consideră, cu alte cuvinte, că romano-catolicii și protestanții cu care se poartă dialogul sunt creștini botezați. Însă nu poate exista o recunoaștere a Tainelor în afara Bisericii. Există doar moduri gradate de primire a ereticilor.

Însă canoanele 7 și 95 recomandă primirea ereticilor, când e vorba de iconomie, cu premisa-criteriul de bază că s-a respectat acrivia tipicului Botezului, adică întreita afundare. Exact această premisă nu este respectată de către creștinii apuseni care sunt în dialog cu noi. Apusenii, prin hotărârea Conciliului Tridentin din Italia (1545-1563), pe care aceștia îl consideră Sinod Ecumenic, au consacrat subsituirea Tainei Botezului prin stropirea cu apă sau turnarea de apă pe cap, în locul întreitei afundări.

În consecință, principiul iconomiei nu poate fi aplicat pentru apuseni, pentru că ei nu îndeplinesc premisele pentru aplicarea iconomiei, anume respectarea tipicului botezului – întreita afundare în apa Tainei Botezului. În plus, principiul iconomiei nu poate fi aplicat creștinilor apuseni (romano-catolici și protestanți) și datorită adaosului Filioque, care, introducând bizara ”filio-paternitatea” (υἱ­ο­πα­το­ρί­α) în purcederea Duhului Sfânt, trimite la ”reducția potrivnică lui Dumnezeu a lui Sabelie”, după cuvântul Sfântului Grigoria Palama, sau la ”dogma lui Sabelie”, după Sfântul Marcu Evghenicul (vezi Mansi 31A, 832C), sau ”la altă ciudățenie semisabeliană”, după Marele Fotie (PG 102, 289ΑΒ). Și spunem aceste lucruri în conformitate cu al 95-lea Canon al Sinodului Ecumenic Quinisext, care, referindu-se la sabelienii ce vin la Ortodoxie, recomandă – cu îndreptățire – botezarea lor, exact ca în cazul păgânilor. Concret, canonul acesta stabilește: ”pe eunomieni, cei botezați într-o singură afundare, și pe montaniști… și pe sabelieni care învață că filio-paternitatea… pe toți dintre aceștia care doresc să se adauge Ortodoxiei îi primim ca pe păgâni… în a treia zi le facem lepădările de satana, cu suflarea de trei ori în față și în ochi… și atunci îi botezăm”.

Suntem de părere că lipsesc motivele pentru aplicarea iconomiei în primirea creștinilor apuseni. Dimpotrivă, există din două puncte de vedere, așa cum am menționat anterior, motive de aplicare a acriviei în cazul celor două Sfinte Canoane. Eterodocșii sunt datori să se catehizeze, să anatematizeze înșelările lor eretice, să primească lepădările de satana și să se boteze, pentru a se adăuga ”părții celor ce se mântuiesc”. Din studiul Actelor Sinoadelor Ecumenice rezultă că Biserica niciodată nu a conferit caracter eclesial ereticilor și niciodată nu a acordat valabilitate Tainelor eterodocșilor și niciodată nu a făcut iconomie în privința dogmelor.

În fiecare epocă, și în epoca noastră, doar un Sinod cu adevărat Panortodox, Ecumenic, care în mod incontestabil este ”următor Sfinților Părinți”, poate să hotărască în Duhul Sfânt, dacă în cazul respectiv – din perspectiva noilor date contemporane – poate și trebuie să aplice principiul iconomiei. Însă prezentul Sinod nu are premisele Duhului Sfânt menționate mai sus, așa cum am arătat în mai multe chipuri. Noi, ”următori Sfinților Părinți” ai Sinoadelor Ecumenice și având cugetul acestora, rămânem statornici în credința ortodoxă și neclintiți în Biserică. Și, după cum schismă în Biserică nu au făcut cei ce nu au primit hotărârile Sinodului tâlhăresc din 449 de la Efes, după Sfântul Maxim Mărturisitorul nu s-a rupt de Biserică neprimind învățăturile monotelite eronate dogmatic pe care le propovăduiau la acea vreme toți episcopii Răsăritului Ortodox, și după cum Sfântul Marcu Evghenicul nu a făcut schismă în Biserica Ortodoxă, ca unul ce a fost singurul care s-a opus Pseudo-Sinodului de la Ferrara-Florența și care nu a semnat Actele pseudo-unirii, la fel și noi vom rămâne credincioși în Biserica Sfinților și a Sinoadelor Ecumenice și vom respinge cu scârbă orice eventuală învățătură instituțională sincretist-ecumenistă a problematicului Sinod viitor.

Și aceasta, întrucât considerăm, cu smerenie, precum Grigorie cel ce poartă numele adevăratei teologii, că „mai puternică decât buna înțelegere pătimașă este îndepărtarea cea pentru buna credință” (Cuvântul 6, PG 35, 736). Să ne rugăm în fiecare zi, cu durere, ca Dumnezeul Treimic să nu îngăduie să aibă loc Sinodul ce ne stă înainte, pentru că din alcătuirea și ordinea sa de zi este cât se poate de clar că va crea mai multe probleme decât are ambiția să rezolve. Să nu Îl provocăm și să nu Îl întristăm pe Duhul Sfânt. Cincizecimea este ziua de naștere a Bisericii. Cincizecimea se referă la Duhul Adevărului și la energia necreată unificatoare și îndumnezeitoare a Duhului Sfânt, iar nu la duhul neorânduielii și al vicleniei ecumenismului, pe care a venit să-l destrame Adevărul Ipostatic, Capul Dumnezeiesc-Omenesc al Bisericii, prin lucrarea dumnezeieștii iconomii și prin trimiterea Duhului. Modul de întrunire a Sinodului și ordinea de zi a acestuia nu exprimă, în fapt, Duhul Cincizecimii.

În această sfântă zi, care are și valoare simbolică, vedem că se pune la cale impunerea duhului ecumenismului, care, contrar Duhului unificator al Cincizecimii, ca duh al vicleniei, va lucra dezbinător în unitatea Bisericii cea de la Duhul Sfânt. Noi, însă, ne rugăm ca Dumnezeu să scoată la iveală un nou Sfânt Marcu Evghenicul, ca să salveze prestigiul eclesial și demnitatea treptei episcopale, ca purtător al lucrării îndumnezeitoare, după cuvântul Sfântului Dionisie Areopagitul. Răspunderea ierarhilor din fiecare Biserică Locală Autocefală este uriașă față de conștiința dogmatică a pliromei Bisericii. Mai cu seamă, însă, față de Hristos, dată fiind lipsa de canonicitate și sinodalitate a Sinodului Panortodox al Bisericii noastre. Și acest lucru, pentru că, atât în stadiul pregătitor, cât și în cel final, în mod intenționat nu a fost informată ierarhia Bisericilor Locale. Și, mai ales, nu s-au întrunit Sinoadele Locale, pentru a decide și a înmâna reprezentantului Bisericii Locale hotărârea lor cu privire la textele propuse, de care se va ocupa Sinodul Panortodox. Nici ulterior nu s-au întrunit, pentru a hotărî, dacă sunt sau nu de acord cu acestea, în stadiul pregătitor.

Și cel mai rău este că în stadiul final nu au fost chemați să participe la Sinodul Panortodox toți episcopii. Cât de panortodox este acest sinod, care este inaugurat prin excluderea multor ierarhi, în calitatea lor de purtători de cuvânt ai Bisericilor lor Locale? Dacă nu sunt chemați toți episcopii, atunci ce să spunem despre reprezentarea reală a pliromei Bisericii? Când, cu alte cuvinte, nu sunt chemați și alți clerici, igumeni și monahi, așa cum, citind Actele Sinoadelor Ecumenice, vedem că se întâmpla la aceste Sinoade, unde li se acorda și cuvântul (de exemplu, la Sinodul VII Ecumenic)?

Îndeobște, la Sinoadele Panortodoxe, întreaga Biserică, reprezentată prin episcopii ei, delimita și apăra credința în fața tăgăduirii acesteia de către eretici.

Astăzi este valabil exact diametral opusul. Se întâmplă întocmai ca la sinoadele mincinoase. Credința delimitată și definită ortodox a Bisericii noastre este primejduită acum de reprezentanții ei – păzitorii ei instituționali – care introduc erezia și, mai exact, panerezia rău-credinciosului și rău-mirositorului ecumenism în Biserică, pe calea instituțională cea mai înaltă, adică printr-un Sinod Panortodox. Însă, Ortodoxia și Ecumenismul sunt un ”amestec cu neputință de amestecat și un mostru ciudat” (Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion).

Ne întrebăm ce se întâmplă?

Nu rămâne nimic altceva decât condamnarea unui asemenea Sinod de către poporul binecredincios al lui Dumnezeu, pentru că Biserica Ortodoxă este datoare să rămână la înălțimea ei noetică, ca ”mireasă a lui Hristos” (Efeseni 5:27) nepătată. Suntem absolut siguri că, dacă Sinodul viitor se va mișca în mod consecvent în cadrul propriilor specificări, va fi invalidat, ca pseudo-sinod, de către un Sinod Ortodox care îi va urma, așa cum au fost invalidate hotărârile Sinoadelor mincinoase de la Efes, Lyon și Ferrara-Floreța decătre Sinoadele Ortodoxe care le-au urmat.

Înaltpreasfințiți Mitropoliți,

Întrucât nu s-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Greciei pentru a-și exprima poziția față de textele propuse spre discuție și votare, aș dori să vă pun în atenție încă un subiect foarte serios. De un secol încoace, ecumenismul ortodocșilor își are ca punct de plecare, care îl întreține și conduce, însăși Patriarhia Ecumenică, adică pe Patriarhul Ecumenic și Sinodul din jurul acestuia. De acolo purcede duhul cel necurat al ecumenismului. Însă acest duh al necurăției se odihnește – din păcate – și în aproape toți mai-marii Bisericilor Locale Autocefale, dar, numeric, și în cei mai mulți dintre arhierei. Astfel, continuă să pătrundă până azi, cu neputință de controlat, ca un șarpe, în măruntaiele Bisericii Ortodoxe, spre a otrăvi trupul Bisericii celei a-toată-lumea. Ecumenismul, potrivit descoperirii ”de sus” a lui Hristos făcute către Sfântul Gheronda Efrem Katunakiotul, este stăpânit de duhuri viclene și necurate. Patriarhia Ecumenică are – așa cum a fost adeverit de istorie – ”întâietățile” cele rele din punct de vedere eclesiologic și duhovnicesc, în proclamațiile și acțiunile ecumeniste (adică, în împreună-rugăciunile cu eterodocșii, dar și cu cei de alte religii, în curtoaziile ecumeniste etc.).

În actualele condiții istorice ale dominației duhului ecumenist la Patriarhia Ecumenică, se cuvine ca Episcopii Sinodului Bisericii Greciei – după umila mea părere – să se problematizeze foarte serios, dacă va trebui sau nu să voteze textul ”Autonomia și modul de proclamare a acesteia”. Și acest lucru pentru motivul foarte serios al relației singulare dintre așa-numitele Țări Noi și Patriarhia Ecumenică. Este foarte real pericolul ca, în virtutea autonomiei Bisericii Greciei, Țările Noi să fie subordonate juridicție directe a Patriarhiei Ecumenice. Noi, ca cetățeni ai Greciei de Nord, data fiind politica bisericească ecumenistă a Patriarhiei Ecumenice, dorim să rămânem ecclesial în juridicția Bisericii Autocefale a Greciei. Nu dorim să fim dominați de duhul ecumenist alienat al Patriarhiei Ecumenice. Responsabilitățile bisericești și duhovnicești ale Sinodului Bisericii Greciei în privința acestui subiect sunt, din punct de vedere istoric, uriașe. Din acest motiv, vă conjurăm, cu smerenie și căldură, ca Părinți ai noștri duhovnicești, să ascultați de glasul nostru plin de durere.

Vă mulțumesc pentru atenție și răbdare!

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_31.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

 

Sursa: graiulortodox.wordpress.com

Trimite prin: Email this to someonePrint this pageShare on Facebook0
Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Share on LinkedIn0Share on VKShare on Tumblr0Share on Reddit0Digg thisFlattr the authorShare on StumbleUpon0Share on Yummly0Buffer this page

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *